Efectul Pygmalion se refera la situatii in care oamenii au performante mai bune decat altii pentru ca pur si simplu asa se asteapta de la ei.

Pentru noi, efectul Pygmalion inseamna ca toti copiii devin constienti de asteptarile adultilor care se ocupa de educatia lor (parinti, educatoare, profesori, psihologi). Copiii fata de care exista asteptari mici, vor internaliza aceasta eticheta si vor avea rezultate mai mici, iar cei fata de care exista asteptari mari, vor avea rezultate bune, comportandu-se pe masura asteptarilor.

Prin urmare noi vrem sa folosim efectul Pygmalion in modul in care abordam educatia copiilor inscrisi la gradinita noastra. Ideea nu este aceea sa avem asteptari absurde de la copii, ci de a le transmite increderea noastra in faptul ca ei sunt capabili sa faca ceea ce si-au propus. Ii voi incuraja sa incerce singuri si vom fi convinsi ca pot. Tratandu-i astfel, le insuflam si lor convingerea ca POT. Iar acesta este primul pas pentru a reusi: sa crezi ca poti!
 

Profetiile se autoimplinesc

Un faimos experiment a aratat puterea nebanuita a profetiilor. Intr-o scoala elementara, cercetatorii au ales aleatoriu cativa copii si le-au comunicat profesorilor acestora ca respectivii copii au un IQ mult peste medie, deci sa se astepte numai la lucruri grozave de la ei. Dupa numai un an performantele scolare ale copiilor prezentati drept mici genii s-au imbunatatit uimitor de mult, acestia fiind acum cei mai buni copii din scoala.

De ce s-a intamplat asta? Profesorul Robert Rosenthal explica: atunci cand li s-a comunicat faptul ca unii copii sunt mai buni decat altii, prin comportamentul lor profesorii au facilitat reusitele copiilor respectivi. Probabil ca le-au acordat mai multa atentie, i-au incurajat mai mult si prin semnale constiente sau inconstiente le-au transmis mesajul ca au incredere in potentialul lor, ca sunt facuti pentru succes.

Ideea e ca acesti elevi s-au descurcat mai bine doar pentru ca asta se astepta de la ei.

Efectul Pygmalion e atat de puternic pentru ca nu presupune doar laude ocazionate de un eveniment de succes. Secretul sau sta in atmosfera generala de incredere in potentialul unei persoane, in miile de moduri subtile prin care o transmitem.

Efectul „Pygmalion” constă în fenomenul influenţării aprecierii rezultatelor obţinute de elevi de părerea pe care profesorul şi-a format-o despre capacităţile acestuia. Ca în mitologia greacă, ideile şi opiniile evaluatorului determină apariţia fenomenului.

Predicţiile profesorilor nu numai că anticipă, dar şi facilitează apariţia comportamentelor invocate. Încrederea în posibilităţile elevilor şi convingerea manifestă că sunt capabili de reuşite reprezintă modalităţi de diminuare sau anihilare a consecinţelor acestui efect.

Reproducem un pasaj care constituie biografia „Efectului Pygmalion”, pentru a ilustra relaţia program – efect în planul educaţiei:

„După spusele poetului Ovidiu, Pygmalion era un talentat sculptor din insula Cipru; era, se pare, un misogin. Hotărâse să nu se căsătorească niciodată şi să se dedice în întregime artei sale. Astfel, s-a gândit să-şi consacre tot geniul şi talentul ca să facă statuia unei femei. Îi trebui multă vreme şi multă grijă în mânuirea dălţii ca să facă statuia de fildeş ce avea să fie o desăvârşită operă de artă. Când veni ziua în care nu mai avu ce îmbunătăţiri să aducă sculpturii sale, creatorul avu parte de o soartă ciudată: se îndrăgosti nebuneşte şi fără leac de forma ce ieşise din mâinile sale.

Statuia de fildeş era atât de desăvârşită, încât părea vie. Ea rămânea însă nemişcată. Pygmalion o săruta, o mângîia, o lua în braţe, o copleşea cu daruri, dar era în van; iubea un obiect neînsufleţit şi era deznădăjduit.

Afroditei, zeiţa greacă a iubirii şi e fecundităţii, nu îi trebui mult timp ca să afle despre această neobişnuită pasiune. Căci Pygmalion o rugă să îl ajute să întâlnească o tânără care să semene cu statuia. Afrodita ştia ce îşi doreşte el şi, ca să îi arate că vrea să îi îndeplinească dorinţa, ea transformă statuia într-o femeie vie.

Pygmalion o luă de soţie pe tânăra femeie şi îi dădu numele de Galateea. Din unirea lor s-a născut un băiat, Pafos, care a dat numele său cetăţii favorite a Afroditei ” (Hamilton, 1962).

Nouăsprezece secole mai târziu, piesa lui G.B. Shaw, publicată la Londra în 1912 şi jucată pentru prima dată la Paris în 1923, exploatează tema legendară a lui Pygmalion.

Bernard Shaw îşi alege ca erou un tânăr şi bogat profesor de fonetică, care întâlneşte o florăreasă drăguţă ce vorbeşte cu accent de periferie. Îşi propune să îi predea regulile limbajului frumos şi corect şi să facă din ea o lady. Ceea ce îi şi reuşeşte, de altfel, profesorului Higgins: obiectivul său devine  realitate. Eliza Doolittle devine o desăvârşită lady, fermecătoare, bogată şi bine educată. Va fi prezentată înaltei societăţi şi i se va oferi o viaţă nouă. La un moment dat, când un tânăr se îndrăgosteşte de ea, Eliza dezvăluie ambivalenţa sentimentelor sale: „… diferenţa dintre o adevărată doamnă şi o florăreasă nu e felul în care se poartă ea, ci felul în care este tratată. Pentru profesorul Higgins, eu voi fi întotdeauna o florăreasă, pentru că el mă tratează ca pe o florăreasă şi întotdeauna o să mă trateze aşa. Dar pentru dumneavoastră (Pickering), ştiu că pot fi o femeie cumsecade, pentru că dumneavoastră mă trataţi ca pe o doamnă şi întotdeauna mă veţi trata aşa”.